marți, 24 noiembrie 2009
LINISTE SI PACE
In toate vremurile Dumnezeu a lasat sa fie liniste si pace in viata religioasa...si a lasat sa fie si razboi si prigoana.
De ce asa?
Adevaratul crestin nu se cunoaste atunci cand nu e deranjat cu nimic...
Tu nu te stii cat de rau om poti fi sau cat de bun decat in imprejurari deosebite,in situatii limita.
Dzeu a lasat sa vina razboi dupa pace in biserica ptr a se verifica fiecare pe sine insusi, si mai ales in fata lui Dzeu, sa se vada cine este cu adevarat statornic in relatia lui cu Creatorul...
Asta ca sa si merite cu adevarat vesnicia Raiului.
Daca nu era razboi ,nu era biruinta.
daca sfintii nu aveau ispite si incercari,nu mai erau sfinti.
Asa va lasa Dzeu si peste noi sa vina ...IN CURAD...o mare incercare ...sa sa vada cine este statornic in crezul lui.
Dupa atat pace si libertate ,timp in care oamenii au avut timp sa afle adevarurile religioase, si generatia noastra,ultima , va drece prin "FOC SI APA"...prin dureri nemaintalnite...
Asa spun prfetiile viitorului ...
Adevarat ,niciodata nu ao fost mijloace mai sofisticate de a-l subjuga pe om ca astazi.
tehnologia de azi permite sa ii supravegheze omului TOATA VIATA,cheltuieli,sanatate,castiguri,serviciu....
Un singur lucru nu se poate suravehea si controla ,fara acordul omului,....SUFLETUL SI CREZUL RELIGIOS...
Nu va permite Dzeu...si nici satana nu vrea ca sa ne lepadam de credinta ca niste roboti...
Altfel nu am mai fi responsabili si am fi absolviti de vina...
Fiecare va avea liberul arbitru sa se lepede sau nu de Hristos si credinta adevarata ( SI SA O PAZEASCA CU PRETUL VIETII LUI CHIAR...in nadejdea rasplatirii vesnice ) ...
...sau sa aleaga sa se lepede de EL si de fericirea vesniciei , alegand nimicurile acestei vieti...TRECATOARE SI NESTARORNICA...
Peresecutia viitoare contra religiei,asa cum este profetita de sfinti,va fi cea mai cumplita din istorie!
In curand vine aceasta prigoana mare contra adevaratilor crestini.
Ne vor pune sa declaram daca suntem cu Hristos sau cu ei.
Vai de cel ce se va lepada de El ptr.putinele avantaje pamantesti ...si de f. scurta durata.!
Temnitele si spitalele de nebuni vor fi umplute cu crestinii cei mai buni ai lumii.
Daca il vom vrea pe Hristos,nu vom mai avea nici un drept pe lumea aceasta.
Va veni timpul sa moara copiii de foame in bratele maicilor care nu vor avea ce sa le dea sa manance ca nu s-au lepadat de credinta.
Acei copii si acele mame vor fi sfinti...sfinti mai mari ca sfintii din primele veacuri crestine.
Vom inainta spre acele vremuri progresiv...incet si sigur.
Satana are experienta indelungata...
Sutele de valuri de persecutii i-au ajutat sa capete viclesug probat.
Cum s-a facut in ultima persecutie ,cea comunista,asa se va face si acum...
Vantul propagandei ticaloase va dezbina oamenii si ii va face sa aduca potopul ploii nimicitare care va spala constiintele oamenilor ai va desradacina si surpa pe adevaratii inchinatori ai Crucii...
Sa ne pregatim de pe acum!
Nu poti ingrasa porcul chiar inainte de a-l taia,nu poti rezista curentului general de lepadare ce va fi ,daca nu esti de pe acum lepadat de lumea asta cu atractiile ei.
Iti doresc pace in suflet si lumina in minte si dorinta de curatie trupeasca si sufleteasca!
Acum,in post,sa ne mai descarcam sufletele printr-o spovedanie buna :
Sa profitam de aceasta vreme de libertate ptr. ca nu va mai tine mult timp pacea ptr.biserica!
luni, 23 noiembrie 2009
duminică, 22 noiembrie 2009
Povestea magarului celui batran
Povestea măgarului celui bătrân
Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia şi aşa să fie acoperită odată şi-odată. Si că nu mai merita osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, ca să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat.
Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând…
Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi…Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas în sus. Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pământul pe care ţi-l aruncă peste tine ca să mergi înainte.
Aminteşte-ţi de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curăţă-ţi inima de ură, frică, egoism.
2) Scuteşte-ţi mintea de preocupări inutile.
3) Simplifică-ţi viaţa şi fă-o mai frumoasă.
4) Dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin.
5) Iubeşte mai mult şi… scutură-te de pământ, pentru că în viaţa asta, tu trebuie să fii soluţia, nu problema.
vineri, 20 noiembrie 2009
,, INTRAREA MAICII DOMNULUI IN TEMPLU,,,,
Pe 21 noiembrie, crestinii sarbatoresc Intrarea Maicii Domnului in Biserica. Parintele Arsenie Boca spunea ca “Maica Domnului este crinul neamului romanesc”. Praznicul, care poarta denumirea populara de “Vovidenia”, aminteste de ziua in care parintii Ioachim si Ana au dus-o pe Maria la Templul din Ierusalim, dupa trei ani de la nastere, asa cum fagaduisera Domnului.
Sarbatoarea este cea mai noua dedicata Fecioarei Maria. Amanunte despre aceasta etapa a vietii Maicii Domnului sunt consemnate intr-o apocrifa din secolul al II-lea, cunoscuta sub numele de “Evanghelia dupa Iacov, sau “Protoevanghelia”, al carui autor presupus este Iacov, numit si “Iacov cel Drept” sau “fratele Domnului”, primul episcop al Ierusalimului. Acesta a fost ucis in anul 62 d.Hr., de Paste si, daca este sa dam crezare unor cercetari arheologice, in anul 2002, i s-ar fi gasit urna de piatra utilizata la inmormantare.
Pregatirea pentru consacrare
In aceasta zi, parintii Fecioarei au chemat toate rudele lor din Nazaret, au imbracat-o pe fetita in cele mai bune haine si au plecat spre Templu. “Chemati pe fiicele neintinate ale evreilor. Fiecare sa tina in mana o faclie aprinsa, pentru ca pruncul sa nu tanjeasca dupa ce lasa in urma, iar inima sa nu-i fie rapita de vreun lucru strain la Templul Domnului”, a zis Ioachim. In viata Fecioarei, cifrele 7 si 3 au jucat un rol important, conform simbolisticii lor religioase. Astfel, la sase luni, pusa jos, Maria a facut sapte pasi si s-a intors in bratele Anei, cifra 7 reprezentand numarul perfect in Vechiul Testament. In versiuna armeana a apocrifei, Maria face trei pasi si, la trei ani, iata, Fecioara este inchinata Templului. Cifra 3, dupa “Sistemul Lumii”, reprezinta Cel de-al treilea cer, situat in exteriorul Galaxiei noastre. Insotita de fecioare cu faclii, Maria ajunge la Templu unde este intampinata de catre preotul Eleazar, care o saruta, o binecuvinteaza si-i spune:” Domnul a preamarit pe veci numele tau. La sfarsitul veacurilor El isi va arata prin tine rascumpararea fiilor lui Israel”. Asezand-o apoi pe a treia treapta a altarului, Dumnezeu a pogorat har asupra ei, moment in care Maria a inceput sa danseze. Asa a ramas Maria in Templu, curata ca o porumbita, primind hrana din palma unui inger, in cea mai sfanta incapere, in Sfanta Sfintelor.
miercuri, 18 noiembrie 2009
samariteanul milostiv
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
,,Frati crestini fiti demni de cruce ! .,,
vineri, 13 noiembrie 2009
UNDE SI CU CE INIMA SA GASIM RAIUL~~~
~~Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă.
Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.
Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.
Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopclopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul~~~
Pătimirea Cuviosului Mucenic Andrei din Creta, care a pătimit pentru icoane
Pătimirea Cuviosului Mucenic Andrei din Creta, care a pătimit pentru icoane
După prigoanele cele multe în care s-a vărsat sîngele sfinţilor mucenici pentru mărturisirea dumnezeirii şi a întrupării lui Iisus Hristos, fiind urmăriţi de împăraţii şi de domnii cei necredincioşi; cînd Biserica lui Dumnezeu, ca un pămînt bine roditor, adăpîndu-se cu cinstitul sînge al robilor Domnului, se lăţise în toate marginile pămîntului şi acum se făcuse pace şi unire în casa Domnului şi înflorea dreapta credinţă; cînd se înmulţeau între popoare obiceiurile cele bune, se păzeau poruncile Domnului şi credincioşii mergeau din putere în putere, aflîndu-se în toate bunătăţile, atunci diavolul, zavistuind şi vrînd acum să aducă pe oameni spre lepădarea de Hristos - nu la vedere precum lucrase mai înainte, ci cu meşteşug, sub chipul rîvnei pentru Dumnezeu, a ridicat lupta împotriva icoanelor, ca oamenii, lepădîndu-se de sfînta icoană a lui Hristos, pe Însuşi Hristos să-L lepede, pentru că cinstea ce se face icoanei se urcă spre Acela a Cărui faţă este închipuită pe icoană.
Diavolul, potrivnic mîntuirii omeneşti, a îndemnat pe împăratul Constantin - nu cel ce a fost asemenea cu apostolii şi a luminat lumea cu credinţa lui Hristos, ci pe altul cu acelaşi nume, care a fost numit Copronim, pentru că a spurcat mai întîi scăldătoarea botezului său, iar după aceea Biserica lui Hristos, cu păgînescul său eres - pe acela l-a ridicat diavolul, zicîndu-i că nu se cade ca creştinii să se închine icoanelor şi să le cinstească, căci aceasta este închinarea de idoli. Nechibzuitul n-a înţeles că unde este lucru rău, vătămător de suflet şi oprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este rea, vătămătoare de suflet şi oprită, iar unde este lucru bun, folositor şi neoprit, acolo şi icoana lucrului aceluia este bună, folositoare şi neoprită. Răi sînt zeii păgînilor şi vătămători de suflet şi este oprit a-i cinsti pe ei, deci şi icoanele lor sînt rele şi vătămătoare de suflet şi Legea lui Dumnezeu a oprit a le cinsti pe ele.Bun este Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos şi buni sînt robii Lui şi ne sînt nouă foarte folositori de suflet şi nu numai că nu ni se opreşte, ci ni se porunceşte să cinstim pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui, precum a zis David: "Iar mie îmi sînt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule". Deci şi icoanele Domnului şi ale cinstiţilor Lui prieteni, către care a grăit: "voi sînteţi prietenii Mei", sînt bune şi foarte folositoare de suflet şi sîntem datori a le cinsti, ştiind că cinstea cea adusă icoanelor trece asupra celui închipuit pe icoană.
Nebunul şi nelegiuitul împărat, neînţelegînd aceasta, a trimis poruncă prin toate ţările stăpînirii sale ca să fie aruncate icoanele din casele Domnului şi să nu îndrăzneasacă cineva să ţină în casa sa icoane. Si îi îngrozea cu înfricoşate chinuri şi cu moarte pe toţi cei ce nu vor voi să se supună poruncii lui. Era mare necaz, mîhnire şi strîmtorare în Biserica lui Dumnezeu. Mulţi din cei credincioşi, temîndu-se de ameninţările cele înfricoşătoare ale împăratului, fugeau şi se ascundeau, cetăţile erau pustii şi popoarele fugeau prin pustietăţi, iar cei ce rămîneau, unii se supuneau poruncii împăratului şi se lepădau de închinarea icoanelor, iar alţii, ţinîndu-se cu străşnicie de învăţăturile Sfinţilor Părinţi, se împotriveau cu îndrăzneală luptătorilor de icoane şi erau în multe feluri chinuiţi; puteai să vezi închisorile, temniţele şi gropile cele adînci, pline, nu de tîlhari, nici de hoţi, nici de alţi făcători de rele, ci de episcopi, de preoţi, de călugări şi de alte popoare dreptcredincioase.
joi, 12 noiembrie 2009
miercuri, 11 noiembrie 2009
Plansurile
Plansul de luni seara:Primeste rugaciunea gurii celei intinate si necurate, Stapane al tuturor, Iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, si sa nu Te ingretosezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic si nepriceput, nici sufletul meu care de iad se apropie sa il judeci nevrednic de mangaierea Ta. Cauta-ma pe mine ca pe oaia cea ratacita, ca pustiu m-am facut de toata osardia si cugetarea spre a ma indrepta pe sine-mi. Ca, dupa ce m-am orbit cu dulcetile si cu dezmierdarile, intunecat am sufletul meu si din betia patimilor impaclata am inima mea. Marturisesc Tie, Doamne, Mantuitorul lumii, toata amaraciunea mea, rautatea, dobitocia. Voi spune iarasi toata a Ta veselie, dulceata pe care ai facut-o cu mine pentru bunatatea Ta, Iubitorule de oameni. Dintru intaia varsta m-am facut intaratator, fara de osardie catre bunatate, a toata rautatea aflator, a tot pacatul lesne lucrator. Si insuti, o, Stapane, ai trecut cu vederea toata rautatea mea pentru indurarile Tale cele multe, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se inalta prin darul Tau, Stapane, dar se smereste iarasi pentru pacatele mele. Ma trage iarasi pe mine darul Tau catre viata, si eu mai vartos catre moarte cu buna osardie ma duc, ca prea-reaua obisnuinta a trandaviei mele ma trage pe mine, si nevrand, catre sinesi.Grea este obisnuinta patimilor; leaga mintea mea cu legaturi nedezlegate; si dorite, si iubite se afla mie de-a pururea legaturile. Cu obisnuinta curselor ma leg eu, ticalosul, si ma bucur, legat fiind. Cufundat sunt intru iadul cel prea-amar si ma indulcesc. In fiecare zi vrajmasul innoieste legaturile mele, si eu ma bucur. O, mult-mestesugirea vrajmasului! Ma leaga pe mine cu legaturi pe care eu nu le voiesc, insa de-a pururea imi aduce mie niste legaturi ca acestea si curse pe care eu cu multa dulceata le primesc; ca imi cunoaste aplecarea si voirea, ca este mai tare, si intru o clipeala imi aduce legatura pe care o voiesc. Acesta este plansul, aceasta este tanguirea, ocara si rusinea; ca m-am ferecat eu ca si cu niste obezi intru voile mele. Ca, putand sa zdrobesc legaturile intru o clipeala de ochi si sa ma fac slobod de toate cursele, nu voiesc sa fac aceasta, de trandavire biruit fiind si obisnuintei patimilor cu aplecarea si voirea robind. Aceasta este iarasi mai cumplit si plans de rusine plin, ca eu cu voirile mele merg la vrajmasul meu. Ma leaga pe mine si ma omor in patimi de care el se bucura. Si, putand sa zdrobesc legaturile, nu voiesc. Putand sa fug de cursa, nu poftesc. Este oare altceva mai amar decat plansul si tanguirea aceasta? Este oare alta rusine decat aceasta mai grea? Nu este, socotesc eu, nimic mai amar decat rusinea aceasta, decat a face cineva voile vrajmasului sau. Si asa aflandu-ma eu, netrebnicul, si cunoscand legaturile mele, le ascund pe ele cu chip de evlavie. Si constiinta mea ma mustra pe mine pentru acestea pe care le lucrez. Pentru fiecare ma mustra: Pentru ce nu te trezvesti, ticaloase? Au nu stii ca langa usa este infricosata zi a Judecatii? Scoala-te ca un puternic; rupe-ti legaturile tale. Intru tine este puterea dezlegarii si a legarii.Cu aceasta de-a pururea ma mustra pe mine sfanta constiinta, si nu voiesc din legaturile curselor sa ma izbavesc. Ma tanguiesc si suspin pentru acestea in fiecare zi, si intru insesi patimile ma aflu legat. Ticait si ticalos sunt eu, nesporit intru lucrul cel bun al vietii mele, netemandu-ma de cursele mortii. Trupul meu este imbracat cu chip de evlavie inaintea privitorilor mei, iar sufletul s-a ferecat in ganduri necuvioase ca in niste obezi. Din afara ma fac evlavios cu sarguinta, si din launtru sunt uraciune inaintea lui Dumnezeu. Imi indulcesc graiul meu cu oamenii, amar fiind si rau cu voirea. Si ce oare voi face in ziua cunostintei, cand Dumnezeu le va arata pe toate inaintea Divanului? Mare frica ticaloseste inima mea adeseori, de vreme ce ma strang cu lanturile nemarginitelor mele faradelegi. Eu insumi stiu ca acolo ma voi munci, daca nu voi imblanzi aici cu lacrimi pe Judecatorul. Pentru aceasta ma rog sa nu iti incui indurarile Tale, Stapane, intru urgie, ca insuti astepti intoarcerea mea. Caci nu voiesti sa vezi pe cineva in foc arzandu-se, ca voiesti ca toti oamenii sa se mantuiasca in viata cea vesnica. Deci, indraznind la indurarile tale, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad inaintea Ta rugandu-ma: Cauta spre mine si ma miluieste! Scoate din temnita faradelegilor sufletul meu si straluceste-mi mie raza de lumina in cugetul meu mai inainte de a ma duce eu la Judecata ce va sa-mi fie infricosata, unde nu este nicidecum cu putinta a ma pocai pentru rautati. Frica mare ma apuca pe mine, ticalosul si inversunatul, cum ma duc ne-gata cu totul si gol de fapte bune. Frica si temere ma cuprinde pe mine, ca ma vad pe sine-mi fara de osardie spre bunatate; si cu ganduri impotrivnice ma viscolesc, ca ma plec dracilor, care cu dezmierdarile spre pierzare ma amagesc. Intru multe ma socotesc a fi trebuincios, de nu ma va mustra constiinta mea. Ma aseman negutatorului trandav si lenevos care isi pagubeste zi de zi castigul. Asa eu, ticalosul, ma pagubesc de bunatatile cele ceresti intru multele invaluiri care ma trag pe mine la cele rele. Caci ma simt intru sine-mi cum ma fur in fiecare ceas si nevrand ma aflu intru acelea pe care le urasc. Ma spaimantez intru voirea mea, cea prea-rea intru scarbe, intru care de-a pururea pacatuieste in multe feluri. Ma spaimantez intru pocainta mea, cum nu are infranarea ca temelie tare a zidirii; ca nu o lasa pe dansa vrajmasul sufletului meu. In fiecare zi pun temelie a zidirii, si iarasi cu mainile mele risipesc osteneala mea. Nu a pus inceput bun pocainta mea cea buna. Sfarsit iarasi nu are prea-reaua mea lenevire. Cu voia rob m-am facut trandaviei de catre vrajmasul meu, prea-cu-osardie savarsind toate cele iubite lui.Cine va da capului meu apa mult-nepovestita si ochilor mei izvoare de lacrimi, ca sa izvorasca de-a pururea lacrimi si sa plang totdeauna catre induratul Dumnezeu ca sa trimita darul Sau mie, pacatosului, si din marea cea innebunita - care cu valurile pacatelor se inviforeaza cu furtuni in fiecare ceas - sa traga sufletul meu? Caci voile mele au biruit ranile, care nicidecum nu primesc oblojiri de vindecare. Muierea aceea, curva, deodata intreg-inteleapta s-a aratat, fiindca s-a spaimantat si s-a sarguit, de vreme ce a urat lucrurile pacatului celui rusinos, aducandu-si aminte de rusinea cea vesnica ce va sa fie si de chinuirea cea nesuferita a muncii. Iar eu, pentru patimile pacatului in fiecare zi rugandu-ma, nu ma departez de acestea, ci raman de-a pururea, nebunul, intru obiceiul meu cel rau. Spre nadejde de pocainta imi este asteptarea mea, mie, care ma fur intru desarta fagaduinta a ei. De-a pururea zicand sa ma pocaiesc, niciodata nu ma pocaiesc. Numai cu graiurile ma pocaiesc cu sarguinta, iar cu lucrurile la mare departare stau de pocainta. Iar daca sunt intru odihna, imi uit si firea mea, ca fac intru cunostinta raul si spre urgisire pacatuiesc. Isav loc de pocainta nu a aflat, de vreme ce spre urgisire a facut pacatul, si nu rapindu-se a pacatuit; caci nu prin inselare, ci intru cunostinta a pacatuit. Si sfatuindu-se, si pe parintii sai i-a amarat, si de Dumnezeu nu s-a rusinat. Si Iuda vanzatorul loc de pocainta nu a aflat, ca impreuna cu Domnul fiind a pacatuit, si stia ceea ce facea, de vreme ce avea cercarea darului.Deci, pentru pacatele mele cele intru cunostinta facute, ce voi astepta eu, ticalosul? Si daca cel ce numai a gandit raul intocmai este cu cel ce l-a lucrat, apoi eu ce raspuns voi da pentru nenumaratele multimi ale faradelegilor mele? Ham, gandind rasul tatalui sau, lepadat a fost. Cei ce s-au unit cu Core au fost inghititi, nimic nicidecum zicand sau facand. Si cei din vremea lui Ilie asemenea au patimit. Si Saul, cu gandurile slujirii de idoli invoindu-se, s-a lepadat de la Dumnezeu. Si Ahitofel, numai sfatuind intru pacat, a murit. Si fii lui Aaron, gresind, s-au sfarsit. Si Anania si Safira, cu nebagare de seama petrecand, vreme de pocaintanu au aflat. Iau in minte fapta mea, si privesc la invoirea mea, si astept hotararea dreptatii, si aratat voi zice ca este dreapta. Pentru ce ma amageste chipul portului meu, strain fiind de faptele bune si cele impotrivnice facand inaintea lui Dumnezeu, Celui ce toate le vede? Bine mustrandu-se au patimit fariseii, cand Mantuitorul Hristos zicea ca fatarnic este chipul portului lor. Si mie inca de multe ori mi se intimpla atata nelesnire si greutate ca, de constiinta mea mustrandu-ma, ma ingretosez si aspra mi se pare mie ca este mustrarea. Amar este adevarul celor ce se sarguiesc sa il tainuiasca. Mi se va descoperi chipul portului si se vor arata viermii mei; si voi dezveli fata spoielii si vor vedea cei ce sunt de fata fatarnicia mormantului, si puterea faptei noastre vor socoti-o, si vor privi asemanarea cea fariseiasca. Si, pentru ca aici nu se face aratata, focul o va lamuri la Judecata, dupa cum zice Apostolul.Tinde-mi mie mana de ajutor, celui ce pe jos ma tarasc, Doamne; caci voind a ma scula, nu pot, fiindca sarcina pacatelor mele prea m-a ingreuiat si obiceiul cel rau ma opreste si ma tine pe mine. Vad, si ca intr-o negura umblu si intru mult intuneric. Misc mana mea, si ca un slabanog sunt. Sarguitor sunt, dar degrab ma ingretosez. Ma rog sa ma izbavesc si postind ma stramtorez. Voie buna am, insa de oarecare sila ma impiedic. Catre slavoslovie sunt iubitor de osteneala, dar nu ma sarguiesc catre placerea de Dumnezeu.Cum voi indrazni sa cer lasare pentru pacatele mele cele mai dinainte, petrecerea mea cea mai dintai nicidecum uitand-o? Sau cum ma voi dezbraca de omul cel vechi care se strica, poftele amagirii celei mai dinainte nelepadandu-le? Vai mie, cum voi suferi mustrarile lucrurilor mele celor necuvioase si ale gandurilor! Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta si dupa multimea indurarilor Tale! Gura nevrednica striga catre Tine, Stapane, si inima nu curata, si suflet intru pacate intinat.Auzi-ma pe mine pentru bunatatea Ta si sa nu lepezi cererea mea; ca nu lepezi cererea celor ce se pocaiesc intru adevar. Iar pocainta mea nu este curata, ci stricata. Un ceas ma pocaiesc si doua Te intarat.Intareste inima mea intru frica Ta, Doamne. Intareste sufletul meu pe piatra pocaintei. Biruiasca bunatatea Ta rautatea cea dintru mine. Biruiasca lumina darului Tau intunericul cel dintru mine. Pleaca-Te, Bunule Doamne, nu pentru dreptatile mele, ca nu am nici o bunatate, ci pentru indurarile Tale si pentru multa si negraita bunatatea Ta. Ridica de a doua oara madularele mele, pe care le-a frant pacatul si lumineaza inima mea, pe care a intunecat-o pofta cea rea. Izbaveste-ma pe mine de tot lucrul rau, ca nu desavarsit sa ma surpe pe mine impotrivnicul. Sa nu-ti intorci fata Ta de la mine. Sa nu-mi spui mie: ŤAmin zic tie, nu te stiu pe tine!ť Mantuieste, Doamne, din moarte sufletul necajit, Cela ce ai stapanire peste viata si peste moarte. Caci Tu ai zis, Stapane: ŤCereti si se va da voua!ťCurata-ma, Doamne, de tot pacatul mai inainte de sfarsit si-mi daruieste mie, Iubitorule de oameni, intru toata viata mea aceasta putina sa izvorasc lacrimi din inima spre curatirea intinaciunilor mele celor sufletesti, ca sa pot plati de aici din cele multe inscrisuri ale mele macar putine invinuiri; si acolo voi fi mantuit prin acoperamantul mainii Tale celei atotputernice, cand va tremura tot sufletul de slava Ta cea infricosatoare.Asa, Stapane, Fiul lui Dumnezeu, Cel unul nascut, auzi-ma si primeste cererea pacatosului si nevrednicului robului Tau. Pacatos sunt eu, mai mult decat tot omul, in dar mantuieste-ma cu darul Tau, ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti, si Tie slava, si multumita, si inchinaciune iti inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!