ICOANE

Icoana, marturie a credintei si trairii ortodoxe a taranului-preot din Ardeal

Icoana, obiect de cult in biserica rasariteana si in casa crestinului ortodox, este considerata ca fiind indispensabila vietii religioase, ea avand un loc special in sufletele credinciosilor.

Atat in viata cotidiana, cat si in viata Bisericii, icoana are un rol deosebit de important, crestinul ortodox avand constiinta ca participa la marea familie a Sfintilor. De cele mai multe ori, este suficient sa contemplam icoanele din casele noastre sau din bisericile noastre, pentru a nu ne simti singuri in fata greutatilor pe care ni le ofera viata aceasta efemera.

Icoana sfinteste locul unde ea se afla si ne sfinteste si pe noi cei care ne rugam si ne atingem de ea cu suflet sincer si curat. Icoana creaza in credincios sentimentul unei prezente divine, calde, iubitoare, tangibile. Ea este intalnirea cu Hristos, pentru ca a te ruga in fata icoanei lui Hristos inseamna a te ruga, de fapt, in fata Lui, care este prezent in mod real (este o prezenta duhovniceasca). Dupa cum in Euharistie forma painii si a vinului nu este Hristos, ci locul prezentei reale, la fel icoana nu este Hristos, ci locul prezentei Sale duhovnicesti. Astfel, omul este modelat de ceea ce contempla (icoana) in mod progresiv, ajungand sa straluceasca precum chipurile reprezentate in icoane.

In Traditia ortodoxa romaneasca s-au gasit icoane in toate casele, si de cele mai multe ori, nu doar in casa, in general, ci chiar in fiecare camera. Linia acestei traditii au urmat-o cu fidelitate crestina, oamenii de la sate. In casa taranului, icoanele erau fixate pe peretii dinspre rasarit. Nu departe de acest loc, se gasea un colt unde era tinuta aprinsa o candela, o lumanare, unde se pastra Biblia, cartile de rugaciune, tamaie, agheazma si alte lucruri legate de viata spirituala. In fiecare dimineata si seara, sau la alte momente, potrivit randuielii personale a fiecaruia, credinciosul vine in fata altarului dinspre rasarit si se roaga, aprinde o candela, face metanii. Aceasta practica nu este altceva decat o prelungire a Sfintei Liturghii in viata obisnuita a omului, acea liturghie dupa Liturghie de care vorbeste Nicolae Cabasila. Multi oameni au acasa, asa cum se afla si in Biserica, un perete intreg de icoane. Acest lucru scoate in evidenta rolul comunitar al icoanei si mai ales faptul ca, in mica biserica de acasa, omul devine preot, un liturg de dimensiune universala, in mijlocul creatiei si in primul rand al comunitatii bisericesti din care face parte.